Lumo se uită la părinți, apoi ridică ochii spre pădure. „Poate că le pot aduce ceva frumos. Ceva care să le arate cât de mult îi iubesc.” Așa că porni la drum. Frunzele foșneau sub pașii lui, iar soarele juca umbre aurii printre ramuri. A trecut pe lângă un pârâu, unde libelulele dansau pe luciul apei, și a urcat o mică pantă stâncoasă. După un timp, Lumo a zărit o floare rară: albastră, cu petale luminoase ca cerul de vară. A stat pe gânduri: „E perfectă. O voi duce acasă.” Cu grijă, a desprins floarea și a alergat spre scorbură. Ajuns acasă, a așezat floarea lângă bolul cu mure și a spus: — „Pentru voi, ca să vă amintiți cât de mult vă iubesc.” Părinții au rămas fără cuvinte. Tatăl i-a mângâiat țepii cu blândețe, iar mama l-a îmbrățișat strâns. — „Lumo, darul tău ne face inima să strălucească.” Lumo a înțeles atunci că recunoștința nu înseamnă neapărat lucruri mari, ci gesturi simple, făcute din inimă. Lecția: Recunoștința se arată prin gesturi simple și sincere.