Într-o dimineață senină, ariciul Lumo s-a trezit cu o idee curioasă: „Oare ce înseamnă să fii bun și recunoscător?” Razele soarelui pătrundeau prin scorbură și luminau cuibul de frunze unde dormise. Afară se auzeau păsările ciripind, iar mirosul de pământ umed și iarbă proaspătă îl făceau să se simtă plin de energie. În timp ce se întindea și își scutura țepii mici și aurii, Lumo a zărit-o pe mama lui. Ea așeza cu grijă un bol de mure dulci, pe care le culesese încă de la răsărit. Tatăl lui, cu pași mărunți, aducea frunze uscate pentru a repara cuibul. Amândoi erau ocupați, dar pe chipurile lor se citea dragostea și răbdarea. Lumo i-a privit atent. „Ei fac atâtea pentru mine în fiecare zi… Dar eu? Cum aș putea să le arăt că le sunt recunoscător?” Se ridică hotărât și începu să se gândească: