Când alergi constant să dovedești ceva — uiți cine ești. Te trezești într-o zi și nu mai știi dacă ce faci e pentru tine sau pentru privirile celorlalți. Și poate nu doare tare… dar doare tot timpul. Un fel de neliniște care nu se mai oprește. Nu e haos. Nu e foc. Dar e cald, apăsător, sufocant. Ca un iad lent, trăit cu zâmbetul pe buze.